Iniţial, pe la 1900, au apărut adunările de tip payada de contrapunto, în care crescătorii de vite - gauchos - se întâlneau pentru a cânta și a dansa, iar mai apoi au apãrut serbãrile câmpeneşti, aşa numitele milongas. Incetul cu încetul, odatã cu participarea noilor orășeni, compadritos, migrați de-a lungul generaţiilor cãtre periferia orașului Buenos Aires, petrecerile încep sã aibã un caracter urban.
La început, din cauza provenienţei tangoului - muzica și dansul sclavilor africani - cât şi a faptului cã în timpul dansului exista contact fizic cu partenerul, petrecerile de tango erau considerate rãu-famate de cãtre înalta societate. Cu timpul însã, pe mãsurã ce tango-ul începe sã facã furori în Franţa şi Statele Unite, acesta ajunge sã fie dansat în localuri respectabile precum confiteria(cofetãrii) şi salon (sãli de dans). Astfel, petrecerile încep sã fie cunoscute în funcţie de numele localului unde sunt organizate, printre cele mai cunoscute milongas din Argentina fiind: Confiteria Ideal, La Viruta, Salon Canning.
Pe mãsurã ce petrecerile de tango - milongas - capãtã din ce în ce mai multã notorietate, odatã cu participarea celor din înalta societate, începe sã aparã şi un cod al comportamentului la milonga, codigos.
Organizate cel mai adesea într-un spaţiu public – un restaurant, o cofetãrie sau o salã de dans – petrecerile de tango reprezintã un eveniment social la care poate participa toată lumea - atât cei care știu să danseze cât și cei care doresc să se bucure de atmosfera unui astfel de eveniment, şi ca atare presupun o anumitã etichetã: felul în care arãtãm, mirosim, suntem îmbrãcaţi şi încãlţaţi este adesea vital pentru participarea la o milonga. Aceste codigos depind de la o locație la alta, și de la un organizator la altul.
In mod obişnuit, bãrbaţii poartã costum, iar doamnele rochie sau fustã. O îmbrãcãminte neadecvatã – precum pantaloni de blugi – poate duce uneori la interzicerea accesului la milonga de cãtre organizator.
In mod tradiţional, bãrbaţii şi femeile stãteau de o parte şi de cealaltã a sãlii de dans, iar invitaţia la dans era fãcutã prin cabeceo (înclinare a capului). Aceasta este o invitaţie nonverbalã la dans pe care bãrbatul o adreseazã femeii. De obicei se realizeazã in felul urmãtor: bãrbatul se uitã la femeie, are loc un contact vizual reciproc, dupã care înclinã uşor capul. Femeia poate rãspunde afirmativ, menţinând contactul vizual şi înclinând la rândul ei capul, sau negativ, întorcând privirea. Dacã rãspunsul este afirmativ, cei doi parteneri se ridicã de la locurile lor şi se întâlnesc în spaţiul de dans.
Avantajele acestei tehnici sunt numeroase: pe de o parte, bãrbatul evitã traversarea spaţiului de dans pentru a face o invitaţie şi a fi refuzat în vãzul tuturor, iar pe de alta, femeia evitã sã fie vãzutã pe cine refuzã.
O altã regulã esenţialã în cadrul petrecerii de tango este legatã de sensul de dans, numit ronda; peste tot în lume unde se organizeazã milongas se danseazã întotdeauna în sens trigonometric (anti-ceasornic). In sãlile mari de dans putem regãsi adesea şi trei rondas, concentrice, fiecare sens având un ritm de dans uşor diferit.
In general, intrarea pe sensul de dans pentru a începe dansul trebuie fãcutã de asemenea manierã încât sã nu-i deranjeze pe ceilalți dansatori aflaţi deja pe sens.
De asemenea, este consideratã nepoliticoasã depãşirea altor cupluri din ronda în timpul dansului. Cu toate acestea, existã situaţii în care depãşirea este nu numai permisã, ba chiar indicatã.
Un alt aspect demn de luat în seamã este felul în care dansãm. De obicei, este recomandatã folosirea tangoului social: a stilului de tango Milonguero, stil în care picioarele dansatorilor nu se ridicã de pe sol, sau a stilului Salon, folosit atunci când spaţiul şi abilitatea tehnicã a dansatorilor o permit.
In mod tradițional, muzica în cadrul unei petreceri de tango are un anumit specific, melodiile fiind aranjate în tandas- calupuri de patru melodii de același fel. Aceste tandas sunt despărțite de un scurt fragment sonor dintr-un alt tip de muzică, numit cortina (precum jazz, sau rock’n’roll).
Ca regula generala, o tanda este alcătuită din patru piese muzicale care îndeplinesc următoarele criterii:
- sunt toate patru de același fel (fie tango clasic, fie milonga, fie vals creol)
- aparțin aceleiași orchestre (spre exemplu, Francisco Canaro)
- sunt din aceeași perioadă de compoziție
- au aceeași caracteristică melodică (sunt fie ritmice, fie lirice, fie dramatice).
In majoritatea cazurilor sunt preferate piesele instrumentale.
In mod obișnuit, într-o seară de milonga, ce poate dura intre 3 și 8 ore, predomină tandele de tango clasic. Tandele de milonga sau de vals creol se succed, cel mai adesea, dupa sistemul: tango, tango, vals, tango, tango, milonga.
De obicei, o invitație la dans presupune o invitație pentru o întreagă tanda. Cu toate acestea, oricare dintre parteneri se poate opri din dans oricând, spunând simplu “Mulțumesc.”
Pentru a ne asigura că toate doamnele au înțeles, reformulăm: a mulțumi dupa una din melodiile din tanda înseamnă că nu mai doriți să dansați în continuare.
Ultima tanda dintr-o seară de milonga este marcată prin folosirea unei tande speciale, formată din patru versiuni ale uneia dintre cele mai celebre melodii de tango clasic din toate timpurile: La Cumparsita. Compusă de Gerardo Hernan Matos Rodriguez în 1915 ca marș de carnaval, La Cumparsita este înregistrată pentru prima oară de Roberto Firpo în 1915. Există două variante ale versurilor acestei melodii, cea inițială, scrisă de Rodriguez, și versiunea cea mai cunoscută, scrisă de Paschal Contursi.
